Din carnetul de sănătate reiese că are aprox. 2 ani, dintre care cel puțin unul petrecut în adăpost. Înainte de asta, nu se știe. Și asta îl face să fie foarte prietenos și jucăuș cu orice cățel pe care-l întâlnește.
Dar în rest, i-a fost frică de absolut tot: de noi doi, de pisici, de zgomote puternice, de mișcări bruște, de lesă, de alți oameni, de mașini, de cușca pe care i-am amenajat-o. Așa că la început a avut nevoie cel mai mult din partea noastră de răbdare, până să prindă încredere și să-și lărgească universul de confort tot mai mult. N-a fost ușor, mai ales când îl vedeam dormind pe treptele casei la -10 grade, pentru că nu voia să
intre nicăieri, sau când se bloca complet în secunda în care îi puneam lesa.
Dar între timp și-a depășit aproape toate temerile, ieșim în parc în fiecare zi, și-a intrat singur în rolul de păzitor al curții și, mai ales, se bucură când ne vede mai mult decât se bucură pentru mâncare.
Sunt sigură că am luat cel mai bun cățel din lume de acolo și mă consider foarte norocoasă, dar știu și că am fi simțit la fel față de oricare altul.
Așa că nu pot decât să îndemn pe oricine își dorește un câine, să facă întâi o vizită într-un adăpost și dacă nu își găsește acolo prietenul pe care-l caută, abia atunci să se gândească la unul de rasă. Sunt sute de căței în fiecare adăpost, de stat sau privat, și sunt de toate mărimile, culorile, vârstele și personalitățile, pe alese.
Brunetul e un fel de vânător-alergător-iubitor 🙂
Irina Guțan
Prietena lui Bruno
